Ador metroul bucurestean

La orele lui magice, devine un spatiu delirant, spoit cu toate mirosurile uman-generate prin alcatuiri complexe dintre diferite umori, esente tari acoperitoare si foarte multa tristete. Resimt spatiul din jur intocmai ca o grija mare si apasatoare (definitia din DEX a cosmarului).

Respir aerul statut, acelasi respirat si ieri de mii de oameni, compus din particule fine iesite din plamanii celor ce ieri au mostenit aerul de la cei de alaltaieri, amestecat cu basini, transpiratii de peste zi (sau zile - sau chiar zile si nopti in cazul unora), picioare imbacsite, materiale plastice purtate ca o a doua piele, mai scarboasa, halene greoaie si calde. Si toate sunt ametitoare, insa tristetea… nimic in metrou nu miroase mai rau ca tristetea.

Furnicariile corporatiste cu discutiile lor anoste, muncitorii zilieri si comentariile lor vulgare, studentii cei vesnici si, mai nou, la fel de corporatisti si ei, printre doua examene, cei tacuti si cei cu ciocul mare, traiesc toti laolalta, fiecare in inchisoarea lui, in trecerea lor pe langa pereti ori pe langa cersetorii cei ce prind radacini in vreun colt de treapta si tac si traiesc, ori se inchina, ori spun lucruri prea multe si prea grave pentru prea putin. Si toti sunt tristi si toti put a tristete.

Este ca si cum ai pune o uniforma peste toti si peste toate; masa amorfa de membre dizlocate, capatani intrebatoare, funduri grase si iritate si multe genti – atat de multe genti - prinde identitate si isi revarsa carnea peste peroane, scari rulante, vagoane de tren, umpland spatiul cu putoarea ei de nefericire a carei expresie este.

Si trenurile pornesc, cu greu, ducand neinteresate tristetea dintr-o gura in alta.

Ioana M.