Despre noi - numai de bine

Sunt mult prea obisnuita sa-mi port ochelarii peste tot pe unde ma duc gandurile si picioarele pentru a nu ii purta si in metrou. In lupta care se da in metrou nu ai insa nicio nevoie sa vezi; este incrancenarea trupurilor contorsionate, a coatelor in ficat (zi), este durerea surda a unui genunchi lovit constant de o geanta iritata si instabila de laptop.

Caci da, se dau lupte grele in metroul bucurestean: este poate cea mai pertinenta dintre toate si cea mai prost regizata– lupta pentru aer.

Imi imaginez niste fiinte insangerate care cauta aer pentru ei si progeniturile lor chiar cu pretul crimei; un soi de monstri nevoiti sa ucida si sa lupte impotriva carnii straine ce vrea, de asemenea, sa traiasca din singurele particule de aer ramase prin subteran. Niste fiinte care nu au incotro, cam alunecate fiind, bietele, pe scara evolutiei si cam lipsite de speranta de viata.

Dar stimata si doamna corporatista din fata mea imi surade atat de calm in timp ce isi infige geanta cu metale grele in sternul meu, incat imaginea monstruletilor pertinenti se spulbera ca printre stelele verzi-galbui ce le vad acum din cauza dracilor de pusti amuzati care isi iau avant si se indeasa in metrou ca un tantar flamand intr-n vena grasa si promitatoare. Dati-va putin, asa, macar capu’ sa imi intre in metrou - corpul fie ce-o fi, numa’ geaca smechera sa nu mi-o rupa ca va sparg fata cu metroul vostru.

Si oamenii se inghesuie, ascultatori, cu bun simt si minte subtire, sperand - poate - ca metroul sa va deschide spre cealalta usa de acces catre o pajiste mare si verde, cu miros de iarba cruda, pe care sa o smulga/pasca dupa voia inimii - si unde sa alerge liberi si sa zboare chiar la altitudine joasa.

Dar usa se inchide a cincea oara si din difuzoare se aude vocea balsamica a unui conductor in pragul isteriei: “trage-ti dom'le geaca aia, sa plec odata! Sau macar cheama-ti naibii tot blocu’ sa intre toti in metrou!!”.


Ioana M.

Cucoanei care mi-a spus ca mi-a luat tata strada in pasajul dintre Unirii 1 si Unirii 2

Stimata doamna,


Inteleg ca sunteti o cunostinta de-a tatalui meu; o cunostinta apropiata, chiar, inteleg din afirmatia dumneavoastra (“pai da, ca ti-a luat tac-tu strada”) din moment ca tata v-a impartasit ce urmeaza sa imi cumpere de ziua mea.

Imi pare rau ca nu am putut sta mai mult de vorba, ati vazut, era aglomeratie, eram impinsa din spate de puhoi in momentul in care ati decis sa va impanati ca un curcan in mijlocul pasajului si sa imi adresati aceste vorbe. Un curcan dragut, desigur, nu din cei care sunt taiati acum de Craciun in locul porcilor bogati in dioxina.

Nu v-am retinut nici numele, din pacate. Este posibil sa fi fost, insa, dintr-o familie veche romaneasca – spun asta amintindu-mi de blana de la gatul dumneavoastra. Probabail ca parintii aveau crescatorii de vulpi prin imprejurimile orasului – sau erau braconieri notorii. Ah, sau poate ca blanita o aveti de pe vremea raposatului, cand mergeati cu ea la intalnirile de partid – imi inchipui ca erati mereu o aparitie cel putin la fel de fermecatoare ca in ziua in care ne-am intalnit.

Sa stiti ca in ciuda tuturor impedimentelor, am vorbit cu tatal meu despre dumneavoastra. Din pacate nu mi-a luat strada nici de Craciun nici de ziua mea… sa fiu norocoasa daca imi va lua un abonament de metrou pe ianuarie 2009 (sau macar pana la jumatatea lunii).

In schimb, insa, e posibil ca el sa-si si amintit de dumneavoastra. Inteleg ca ati fost foarte apropiati in tinerete, altfel nu imi inchipui de ce mi-ar fi transmis pentru dumneavoastra acele vorbe pline de incarcatura intima.

Un Craciun fericit, stimata doamna; astept cu nerabdare sa ne mai intalnim in pasaj. Daca tata imi va lua, vreodata, totusi, macar un colt de strada in metrou, voi face tot ce ii sta in putere ca sa fiti prima care afla.

A dumneavoastra,
Fata tatalui meu

Ioana M.

Comparam, cumparam...

Comparam, cumparam...

Asa am facut noi de curand, intalnindu-ne pe la Universitate prin pasaj, un miracol de pasaj gen "aici sunt banii dumneavoastra", ca sa mergem la targ ca deh e targul de Craciun pe care ne propunem sa-l frecventam in fiecare an dat fiindca bruma de timp liber care ne mai ramane trebuie sa ne ramana cu folos... si stateam eu asa, asteptam, si comparam niste haine de metrou cu alte haine de metrou, si ma indepartam, si reveneam ca doar erau singurele lucruri colorate pe acolo... si ne intalnim si zic: am vazut ceva frumooos... rosu cu ciuicuri si cu verde... hai sa vezi... si cumparam. Apoi mergem la targ si ne sucim si ne rotim si ne place si nu ne place si comparam si cumparam aceleasi haine de metrou.

Frig si urat ca sambata asta, n-am mai vazut de mult... Poate mai dam o fuga cu metroul, cine stie? Poate o sa vedem lucrurile altfel...

RMA - de ieri...

In fiecare zi in miscare

Nutresc o antipatie tacuta si asumata fata de metroul bucurestean. Probabil fiindca m-am apropiat prea mult de el – candva am petrecut 6 luni in chiar miezul lui, denumit “sectia Miscare”ca angajat pe perioada determinata. Au fost 6 luni intrerupte de o sumedenie de alte zile in care fugeam acasa ca si cum eram nevoita sa convietuiesc cu un soi de iubit de care incercam in fiecare clipa sa ma eschivez, sau poate era un fel de casnicie “fara obligatii” pe care nici una dintre parti nu si-a dorit-o. Si vine ziua divortului in care respiram usurati cu toate ca cei de acolo, fiinte decolorate si obisnuite cu viata subpamanteana, nutreau undeva speranta ca poate le-am pastrat macar o amintire tactila.
Iubesc prea mult soarele. De fapt sunt o creatura solara si imi place sa ma definesc ca fiinta de aer si soare, obisnuita cu calatoriile prin rarunchiuri cu care, totusi, am in comun doar amintiri si circumstante.
Celor pe care i-am intalnit atunci in lumea lor subpamanteana le pastrez o amintire olfactiva si ani de-a randul m-am luptat cu emotia puternica primita drept in stomac ori de cate ori coboram treptele metroului bucurestean. Apoi izul de metrou a inceput sa-mi devina indiferent, dar am descoperit ca nu ma pot apropia prea mult de marginea peronului fiindca simt cum ma atrage irezistibil catre margine, catre sine, ca si cum ma tem ca ar urma sa devin trenul in miscare, sa devin ca ei… prezente tactile si tacute misunand prin rarunchiuri.

(RMA - Ruxandra Mal-albastru,evidemment)

La inceput a fost geamul...

Merg cu metroul de foarte multi ani; cam de cand mi-am capatat independenta prin lupta dreapta. Relatia mea cu metroul s-a nascut din cele mai bune intentii (din partea amandorura) dar a degenerat rapid.

Initial, metroul era locul unde imi lasam cel putin jumate din banii de buzunar in palarii murdare sau maini batrane si crapate ale locuitorilor sai clandestini. Tot de acolo imi cumparam si tigari, in zilele de sarbatoare.

Imi era drag pentru ca ma ducea in locul in care se intamplau lucrurile cu adevarat mari (la liceu, adica) desi din cauza lui am pierdut cam trei sferturi din viata mondena a acelor vremuri – aproape toti colegii mei de clasa mergeau acasa cu autobuzul.

De la unul dintre putinii pe care ii intalneam, totusi, in metrou, am aflat cu stupoare intr-o zi (zicea el din surse foarte sigure – de la mama lui adica) ca noi garnituri de metrou (stiu, o asociere cel putin bizara de termeni) cu “aer conditionat” urmau sa fie achizitionate, dandu-ne branci in lumea civilizata. Mi-am petrecut cateva luni bune gandindu-ma zilnic in drumul spre scoala cum vor fi trebuind sa arate asemenea avioane… dupa care m-am plictisit si am inceput sa ma gandesc la alte lucruri. Mult mai mult de atat trebuia sa treaca pana ce primele metrouri cu aer conditionat de vremea de afara, de numarul de oameni dinauntru si de numarul de studenti restantieri, aveau sa ia locul vagoanelor cu geamuri care se deschideau si lasau sa intre aerul - tremurand de batranete – manat cu forta si acceleratie, de prin galerii.

Ioana M.

Frânturi

Mii de frânturi, mii de feţe pe care nimeni nu şi le va aminti niciodată. Metroul vine, face schimbul de vieţi şi pleacă împăcat cu sine; Bucureştiul pe care îl ştiu eu are sens doar prin prisma metroului. Bucureştiul pe care îl ştiu eu este un soi de aşezare aproape omenească (şi nu numai omenească) între diferite guri de metrou. Ca o mână – stângace, e drept - a sorţii, metroul ne dirijează şi ne îndrumă pe calea predestinată. El amestecă destine şi umori, înfăptuieşte ce soarta abia dictează; Cine ştie… primul sărut – la gura de metrou; prima desparţire – la o altă gură a aceluiaşi metrou.

Ioana M.

Bon appetit!

La ora pranzului (care poate fi oricand) suntem cu totii in sfarsit o familie venita in graba pentru masa; un pateu, o branzoaica, poate niste Eugenia - le mancam impreuna si frimiturile ce ii cad celui de langa mine din gura se aseaza pe paltonul meu cel nou. Evident, nu are a face, e un fleac. In familie ne iertam micile greseli. Stiu, e greu sa iti tii echilibrul si sa mananci in acelasi timp. Nu-i nimic, stati linistita, nu m-ati calcat asa de tare...

Ma simt bine sa mananc in metrou, ma simt excelent; unora le displace profund, cred ca in special celor nenascuti aici, celor obisnuiti sa manance stand pe scaun. Dar sa mananci laolalta cu sute, mii de oameni, in inghesuiala si mirosuri diverse, riscand sa inghiti din firele de par ale celor despletiti si cel putin la fel de inalti ca tine - asta o stim atat de bine si asta este pranzul bucurestenilor amatori (sau experti) de metrou.

Privind din afara, pare o barbarie dezumanizanta. Masa e sfanta, nu manaci oriunde si oricum. Nu manaci pe strada, nu mananci in metrou. Dar mananci in familie… si asta suntem si noi; la ora pranzului, metroul este, vrand-nevrand, un soi de mare familie adunata sa-si povesteasca amareli si bucurii, chit ca vrei sau nu sa le presupui pe toate doar privindu-i cum isi mesteca absenti merdeneauna in punga.

In metrou, ora pranzului poate fi oricand, uneori chiar si mai multe ore pe zi. Noua asa ne place, sa stiti, asa e la noi in familie.


Ioana M.