La ora pranzului (care poate fi oricand) suntem cu totii in sfarsit o familie venita in graba pentru masa; un pateu, o branzoaica, poate niste Eugenia - le mancam impreuna si frimiturile ce ii cad celui de langa mine din gura se aseaza pe paltonul meu cel nou. Evident, nu are a face, e un fleac. In familie ne iertam micile greseli. Stiu, e greu sa iti tii echilibrul si sa mananci in acelasi timp. Nu-i nimic, stati linistita, nu m-ati calcat asa de tare...
Ma simt bine sa mananc in metrou, ma simt excelent; unora le displace profund, cred ca in special celor nenascuti aici, celor obisnuiti sa manance stand pe scaun. Dar sa mananci laolalta cu sute, mii de oameni, in inghesuiala si mirosuri diverse, riscand sa inghiti din firele de par ale celor despletiti si cel putin la fel de inalti ca tine - asta o stim atat de bine si asta este pranzul bucurestenilor amatori (sau experti) de metrou.
Privind din afara, pare o barbarie dezumanizanta. Masa e sfanta, nu manaci oriunde si oricum. Nu manaci pe strada, nu mananci in metrou. Dar mananci in familie… si asta suntem si noi; la ora pranzului, metroul este, vrand-nevrand, un soi de mare familie adunata sa-si povesteasca amareli si bucurii, chit ca vrei sau nu sa le presupui pe toate doar privindu-i cum isi mesteca absenti merdeneauna in punga.
In metrou, ora pranzului poate fi oricand, uneori chiar si mai multe ore pe zi. Noua asa ne place, sa stiti, asa e la noi in familie.
Ioana M.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu