Sunt mult prea obisnuita sa-mi port ochelarii peste tot pe unde ma duc gandurile si picioarele pentru a nu ii purta si in metrou. In lupta care se da in metrou nu ai insa nicio nevoie sa vezi; este incrancenarea trupurilor contorsionate, a coatelor in ficat (zi), este durerea surda a unui genunchi lovit constant de o geanta iritata si instabila de laptop.
Caci da, se dau lupte grele in metroul bucurestean: este poate cea mai pertinenta dintre toate si cea mai prost regizata– lupta pentru aer.
Imi imaginez niste fiinte insangerate care cauta aer pentru ei si progeniturile lor chiar cu pretul crimei; un soi de monstri nevoiti sa ucida si sa lupte impotriva carnii straine ce vrea, de asemenea, sa traiasca din singurele particule de aer ramase prin subteran. Niste fiinte care nu au incotro, cam alunecate fiind, bietele, pe scara evolutiei si cam lipsite de speranta de viata.
Dar stimata si doamna corporatista din fata mea imi surade atat de calm in timp ce isi infige geanta cu metale grele in sternul meu, incat imaginea monstruletilor pertinenti se spulbera ca printre stelele verzi-galbui ce le vad acum din cauza dracilor de pusti amuzati care isi iau avant si se indeasa in metrou ca un tantar flamand intr-n vena grasa si promitatoare. Dati-va putin, asa, macar capu’ sa imi intre in metrou - corpul fie ce-o fi, numa’ geaca smechera sa nu mi-o rupa ca va sparg fata cu metroul vostru.
Si oamenii se inghesuie, ascultatori, cu bun simt si minte subtire, sperand - poate - ca metroul sa va deschide spre cealalta usa de acces catre o pajiste mare si verde, cu miros de iarba cruda, pe care sa o smulga/pasca dupa voia inimii - si unde sa alerge liberi si sa zboare chiar la altitudine joasa.
Dar usa se inchide a cincea oara si din difuzoare se aude vocea balsamica a unui conductor in pragul isteriei: “trage-ti dom'le geaca aia, sa plec odata! Sau macar cheama-ti naibii tot blocu’ sa intre toti in metrou!!”.
Ioana M.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu