Merg cu metroul de foarte multi ani; cam de cand mi-am capatat independenta prin lupta dreapta. Relatia mea cu metroul s-a nascut din cele mai bune intentii (din partea amandorura) dar a degenerat rapid.
Initial, metroul era locul unde imi lasam cel putin jumate din banii de buzunar in palarii murdare sau maini batrane si crapate ale locuitorilor sai clandestini. Tot de acolo imi cumparam si tigari, in zilele de sarbatoare.
Imi era drag pentru ca ma ducea in locul in care se intamplau lucrurile cu adevarat mari (la liceu, adica) desi din cauza lui am pierdut cam trei sferturi din viata mondena a acelor vremuri – aproape toti colegii mei de clasa mergeau acasa cu autobuzul.
De la unul dintre putinii pe care ii intalneam, totusi, in metrou, am aflat cu stupoare intr-o zi (zicea el din surse foarte sigure – de la mama lui adica) ca noi garnituri de metrou (stiu, o asociere cel putin bizara de termeni) cu “aer conditionat” urmau sa fie achizitionate, dandu-ne branci in lumea civilizata. Mi-am petrecut cateva luni bune gandindu-ma zilnic in drumul spre scoala cum vor fi trebuind sa arate asemenea avioane… dupa care m-am plictisit si am inceput sa ma gandesc la alte lucruri. Mult mai mult de atat trebuia sa treaca pana ce primele metrouri cu aer conditionat de vremea de afara, de numarul de oameni dinauntru si de numarul de studenti restantieri, aveau sa ia locul vagoanelor cu geamuri care se deschideau si lasau sa intre aerul - tremurand de batranete – manat cu forta si acceleratie, de prin galerii.
Ioana M.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu