In fiecare zi in miscare

Nutresc o antipatie tacuta si asumata fata de metroul bucurestean. Probabil fiindca m-am apropiat prea mult de el – candva am petrecut 6 luni in chiar miezul lui, denumit “sectia Miscare”ca angajat pe perioada determinata. Au fost 6 luni intrerupte de o sumedenie de alte zile in care fugeam acasa ca si cum eram nevoita sa convietuiesc cu un soi de iubit de care incercam in fiecare clipa sa ma eschivez, sau poate era un fel de casnicie “fara obligatii” pe care nici una dintre parti nu si-a dorit-o. Si vine ziua divortului in care respiram usurati cu toate ca cei de acolo, fiinte decolorate si obisnuite cu viata subpamanteana, nutreau undeva speranta ca poate le-am pastrat macar o amintire tactila.
Iubesc prea mult soarele. De fapt sunt o creatura solara si imi place sa ma definesc ca fiinta de aer si soare, obisnuita cu calatoriile prin rarunchiuri cu care, totusi, am in comun doar amintiri si circumstante.
Celor pe care i-am intalnit atunci in lumea lor subpamanteana le pastrez o amintire olfactiva si ani de-a randul m-am luptat cu emotia puternica primita drept in stomac ori de cate ori coboram treptele metroului bucurestean. Apoi izul de metrou a inceput sa-mi devina indiferent, dar am descoperit ca nu ma pot apropia prea mult de marginea peronului fiindca simt cum ma atrage irezistibil catre margine, catre sine, ca si cum ma tem ca ar urma sa devin trenul in miscare, sa devin ca ei… prezente tactile si tacute misunand prin rarunchiuri.

(RMA - Ruxandra Mal-albastru,evidemment)